Ciuma lui Caragea prin ochii unui călător rus în Țara Românească

Oamenii s-au confruntat cu numeroase probleme de-a lungul timpului. Pe lângă războaie, la fel de dramatice au fost și bolile, care au afectat milioane de oameni. Deși profesia de medic este destul de veche, oamenii dintotdeauna au întâmpinat fiecare maladie ca pe o provocare. Chiar și astăzi, când ne putem lăuda că am atins un nivel înalt de dezvoltare, există încă numeroase boli care nu pot fi tratate.

Vorbind despre provocări, putem spune cu certitudine că epidemia de ciumă din Țara Românească a reprezentat o etapă decisivă în istoria poporului român. Ciuma lui Caragea, așa cum este cunoscută astăzi, probabil după numele domnitorului fanariot Ioan Gheorghe Caragea, a făcut ravagii în anii 1813-1814, mai ales în rândul bucureștenilor.

Un călător rus, Ignatie Iakovenko, care a ajuns la București după această epidemie de ciumă, a aflat mai multe detalii de la prietenul său, I. P. (călătorul rus ne oferă doar inițialele), despre această nenorocire care s-a abătut asupra românilor. Pe tot parcursul perioadei (1813-1814) I. P. s-a aflat la București.

Totodată, călătorul rus scrie că I. P. „a fost martor ocular al unor nenorociri și întâmplări grozave, care au avut loc la București”. Cel mai important, Ignatie Iakovenko descrie atmosfera din oraș în felul următor: „Plângând, (n.n. oamenii) ridicau mâinile spre cer rugându-l pe cel atotputernic să-i mântuie de moarte. Plânsetele și tânguirile umpleau aerul; totul însă era zadarnic și viața celor molipsiți se curma”.

La fel de importante sunt și detaliile pe care le oferă acest călător despre numărul celor decedați. Datele pe care le oferă sunt aproximative, fiind „cam 60.000 suflete în toată Valahia”. Desgur, înmormântările „se făceau fără slujbă religioasă, fără aglomerări de populație, pentru ca molima să nu se întindă și mai mult”.

Cioclii, persoanele care transportau ciumații la groapă, au devenit spaima oamenilor. În condițiile în care „luau cu mâini goale cadavrele celor morți…, scoteau pe cei bolnavi din case în spitale”, oamenii, cel mai probabil, credeau că sunt purtătorii acestei boli. Chiar și cei bolnavi se temeau de aceste persoane. De aceea, mulți „fugeau în câmp, dar vai! puțini dintre aceștia scăpau cu viață, căci mulți dintre ei cădeau și mureau pe drum la o depărtare mică de oraș. Mai jalnic și mai dureros era să privești cum trupurile celor fugiți pe câmp rămâneau neîngropate, fiind mâncate de câini”.

Bibliografie

  1. Gheorghe G. Bezviconi, Călători ruși în Moldova și Muntenia, București, 1947.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: